Grigoraș Dinicu, renumitul violonist român, s-a remarcat în perioada interbelică prin originalitatea interpretării partiturilor vechi de muzică de vioară și prin tehnica sa instrumentală strălucitoare. Aceste calități i-au adus faimă mondială. Muzicianul a anulat orice barieră între muzica clasică și cea populară, stabilind o legătură între mahalale și burghezie, aducând sunetele horelor, doinelor și cântecelor la vioară din colțurile orașului, unde acestea erau parțial uitate. Dinicu le-a adaptat și le-a prezentat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, începând cu scena „Ateneului” român. Detalii despre viața și realizările artistice ale faimosului muzician bucureștean citiți pe bucharesttrend.eu.
Copilăria și educația
Grigoraș Dinicu s-a născut pe 3 aprilie 1889, la București, într-o casă modestă de pe strada Sfinților. Părinții săi erau Ionica Dinicu, un violonist renumit, aplaudat pe scenele din București, Paris și Moscova, și mama sa, Elena Dinicu, era sora violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena. Ulterior, ea a devenit dirijoarea Orchestrei Simfonice a Ministerului Educației Publice. Mama sa se ocupa în principal de cafeneaua „Scaune”, pe care o deschisese în această mahala. În acea perioadă, capitala era împărțită în mahalale, fiecare dintre acestea fiind cunoscută pentru locuitorii săi de seamă. Astfel, violoniștii aveau propria mahala, propriile străzi și chiar propriul cimitir.
În primii ani de școală, Grigoraș cânta împreună cu alți copii violoniști în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi”. Primele lecții de vioară le-a primit de la Moș Zamfir, primul său profesor din mahala. Cu acesta, Grigoraș a învățat partituri precum „Doina haiducului”, „Lume, lume, soră lume”, „Arde foc în București” și chiar „Ciocârlia”. În toamna anului 1902, Grigoraș a fost admis la Conservatorul de Muzică din București, la clasa de vioară și compoziție. Aici, profesorul său era Karl Flesch, un violonist maghiar renumit, care preda la acea vreme la București.
La Grigoraș Dinicu s-a petrecut un episod remarcabil în acea perioadă. Din dorința de a câștiga un ban în plus pentru a-și ajuta familia, el lucra în secret la un spectacol de pantomimă la „La Moși”, sperând să nu fie descoperit. Însă, la un moment dat, profesorii de la conservator l-au recunoscut, identificându-l după stilul său de interpretare la vioară, deși scenariul cerea ca sunetul să fie redat de un mim. Karl Flesch, scandalizat, l-a dat afară cu reproșuri, fără să-l lase să termine spectacolul. În 1906, Grigoraș Dinicu și-a finalizat studiile, interpretând la examen unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, precum și una dintre compozițiile sale celebre.
Primul loc de muncă
Din cauza condițiilor materiale dificile ale familiei, Grigoraș a început să cânte la diferite evenimente din București sau în baruri. Răscoala țărănească din 1907 a speriat atât de tare populația, încât clienții principali ai fostelor restaurante deveniseră o raritate, iar viața comercială a acestor locații a intrat într-o perioadă de stagnare. În plus, Grigoraș Dinicu, tânăr și lipsit de experiență, nu putea concura cu generația mai în vârstă de violoniști, care dominau câteva restaurante.
Cu toate acestea, în viața sa au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Educației Publice, după care a obținut titlul de solist, interpretând concerte de vioară de Bach, Beethoven, Bruch și Berthold. În 1913, a semnat un contract cu restaurantul „Enescu”, unde a lucrat timp de 22 de ani. În acest loc se întâlneau nobili și bogați iubitori de muzică, printre care și figuri culturale importante ale acelei perioade. Aici apăreau și mari soliști ai lumii, care, trecând prin București, veneau să asculte sunetul profund al lui Grigoraș. Printre cei care l-au ascultat aici se numărau George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu și Ion Al Brătianu-Voinescu, pictorul Tony Bulandra și politicianul Victor Filotti. Chiar acesta din urmă l-a invitat pe tânărul violonist la Budapesta, unde l-a prezentat celebrului violonist maghiar, „Prințul violoniștilor”, Laci Laci. În timpul Primului Război Mondial, el a urmat exemplul marelui muzician român George Enescu, cântând în spitale pentru a alina suferința răniților.
Recunoașterea internațională
În anii următori, între 1920 și 1923, Dinicu, împreună cu partenerul său, a participat la numeroase turnee internaționale, fiind aplaudat în restaurantele și pe scenele din Monte Carlo, Paris, Londra, și a cântat în Austria, Polonia, Germania și Statele Unite.
După unul dintre concertele pe care le-a susținut la Paris, în hotelul „Ambassador”, celebrul violonist american Jascha Heifetz, impresionat de interpretarea minunată a piesei „Ciocârlia”, i-a cerut permisiunea de a transpune viziunea lui Dinicu asupra acestei compoziții, transformând-o într-o lucrare de concert. Ulterior, marele muzician american a prezentat-o cu un succes deosebit în timpul unui concert la Viena, cu ocazia aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Haydn.
În 1937, Grigoraș Dinicu a fost invitat, împreună cu Fănica Luca, să susțină recitaluri la Expoziția Internațională de la Paris, unde, noapte de noapte, a încântat mii de vizitatori care veneau la pavilionul românesc.
După revenirea în țară, el și-a reluat activitatea la restaurantul „Continental” și, în domeniul muzicii clasice, a devenit concertmaestru al orchestrei simfonice „Pro Arte” — un ansamblu format din 80 de instrumentiști.
Al Doilea Război Mondial
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grigoraș Dinicu, împreună cu orchestra sa, a fost prezent în spitale, alături de cei răniți, și a participat la numeroase concerte caritabile alături de alți mari artiști ai țării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache sau Maria Tănase.
În 1943, a luat parte la un turneu în Turcia, susținând concerte la Ankara și Istanbul. Aici, violonistul a avut, ca și în alte părți ale lumii, un succes extraordinar. Însă, posibil din cauza epuizării fizice, a suferit un atac cerebral, în urma căruia partea stângă a corpului său a devenit complet imobilizată. În această perioadă, vioara părea să devină inamicul său. În 1946, l-a cunoscut pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a interpretat pentru ultima dată „Ciocârlia.”
După instaurarea „regimului democrației populare,” Grigoraș Dinicu a continuat să promoveze cântecele populare, a lucrat la reorganizarea Uniunii Artiștilor Instrumentiști și a revigorat marile demonstrații populare cu vioara sa.
Pe 23 aprilie 1947, Uniunea Artiștilor, Scriitorilor și Jurnaliștilor a organizat un concert aniversar la Ateneul Român pentru a sărbători 40 de ani de activitate artistică a muzicianului.
Tot în 1947, Grigoraș Dinicu a fost diagnosticat cu o boală incurabilă — cancer la laringe. A fost operat, însă nu i s-a mai permis să vorbească sau să comunice altfel decât în scris. În curând, boala sa a recidivat, necesitând o altă operație, dar cancerul de laringe nu a putut fi tratat. Pe 27 martie 1949, Grigoraș Dinicu a murit. A fost înmormântat în Cimitirul „Renașterii.” Astăzi, acesta este locul de odihnă al marilor violoniști ai țării. La înmormântare au fost prezenți mulți muzicieni renumiți din România.
Pentru realizările sale remarcabile în muzică, Grigoraș Dinicu a primit numeroase distincții și medalii, printre care Coroana României ca ofițer — în 1927, medalia Bene-Merenti — în 1930, Steaua României ca cavaler — în 1932, titlul de ofițer al Academiei Franceze — în 1933, Ordinul pentru Merite Culturale — în 1936 și titlul de Ofițer de Instrucțiune Publică — în 1937.
Istoria muzicii românești este presărată cu numele și poveștile de glorie ale unor violoniști celebri, care au încântat urechile locuitorilor din București. Iar unul dintre acești muzicieni a fost Grigoraș Dinicu. Publicul l-a adorat, iar cei mai mari muzicieni l-au respectat.
