Lumea culturală a României la începutul secolului XX s-a împletit strâns cu sfera politică. Din această cauză, toate ramurile artei, în special cinematografia, au avut de suferit. Inițial fasciștii, apoi comuniștii, au încercat în mod activ să distrugă această industrie. România a oferit cel mai ostil mediu pentru cineaști dintre toate țările Europei. Totuși, în decurs de un secol, industria cinematografică românească a devenit una dintre cele mai bune din Europa de Est. Este un exemplu pentru alte țări, arătând cum se poate evolua de sub influența ideologiei comuniste la rezultate remarcabile în contemporaneitate. Citiți mai multe despre istoria celor mai importante cinematografe din București și despre evoluția acestui domeniu pe bucharesttrend.
Primul cinematograf a fost deschis în 1909
Primul cinematograf din România a apărut la Brașov în 1901, pe când orașul făcea parte din Austro-Ungaria. În București, primul cinematograf a fost deschis opt ani mai târziu. Proprietarul teatrului bucureștean, Leon Popescu, a devenit atunci principalul producător de film din România.
În septembrie 1912, la Eforie, cel mai mare cinematograf din București, a avut loc premiera celui mai popular film românesc al epocii – Independența României. Acesta este un film mut despre Războiul de Independență al României, descriind evenimentele din timpul războiului ruso-turc din 1877–1878. În urma acestuia, România, care a luptat alături de Imperiul Rus, și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman.
În 1912, la București, a fost inaugurat cinematograful Clasic. În partea sa din spate, patru ani mai târziu, a fost deschis teatrul de vară Alhambra. Acesta era renumit pentru fațada și avanscena sa în stil baroc. În 1938, cinematograful Clasic a fost reconstruit în stil art deco și redenumit Capitol. Spațiul în aer liber a devenit Teatrul de vară Capitol. Este interesant de menționat că prima femeie regizor din România a fost Marioara Voiculescu, din București.
Costuri ridicate și buget limitat
Anii 1920 nu au fost foarte prolifici pentru cinematografia românească. În principal, acest lucru se datora echipamentului costisitor. Intelectualii români considerau cinematografia mai puțin importantă decât teatrul, iar filmele de calitate scăzută nu făceau decât să confirme această idee răspândită. Absența sprijinului instituțional, a studiourilor de film și a pregătirii profesionale a dus la o scădere a numărului de filme produse. Între 1930 și 1939, în România au fost realizate doar 16 filme, iar cinematografele au decăzut.
Reputația cinematografiei s-a îmbunătățit odată cu apariția filmelor cu sunet, deși această tehnologie a crescut și mai mult costurile de producție. Pentru a remedia situația, în 1934, guvernul român a creat Fondul Național de Film pentru a sprijini talentele din domeniu. După înființarea acestuia, industria a început să înflorească, iar cinematografele s-au umplut din nou de spectatori.
Cinematograful Patria era, probabil, cel mai popular din București, fiind situat într-o clădire modernistă cu 10 etaje, numită ARO, după compania de asigurări care a construit-o. În 1939, au fost lansate filme populare precum Se Aprind Facliile și O Noapte de Pomină. În primul film au jucat poetul Emil Botta și una dintre cele mai cunoscute cântărețe de folclor clasic românesc, Maria Tănase. În alt film de succes, O Noapte Furtunoasă (1943), a apărut actorul de teatru legendar Radu Beligan.
Era propagandei
După instaurarea dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Comunist Român, au rămas la putere doar politicienii care împărtășeau narațiunile ideologiei comuniste. Artiștii, dacă doreau să creeze, erau nevoiți să glorifice valorile comuniste. În noiembrie 1948, industria cinematografică a fost naționalizată. Producțiile naționale, adesea denumite „perioada filmului socialist”, reflectau ideologia politică și realizările „mărețe” ale acesteia.
Cu toate acestea, noi cinematografe au fost deschise, iar industria s-a dezvoltat. O parte din timp era alocată desenelor animate. Primul regizor important al României în acest domeniu a fost Ion Popescu-Gopo – grafician și animator, fondatorul școlii moderne de animație românească. În scurtmetrajele sale, el prezenta aventurile umane prin prisma întâmplărilor comice ale unui erou timid, dar inventiv, numit Adam.
După moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, Nicolae Ceaușescu, cunoscut pentru regimul său dictatorial, a preluat puterea. În 1969, când președintele american Richard Nixon a vizitat România, țara comunistă s-a deschis pentru scurt timp spre Occident. Regimul a început să relaxeze restricțiile asupra culturii. Intelectualii români puteau călători liber în străinătate, iar unii au emigrat în Occident. În cinematografele din București și din alte orașe, au început să fie difuzate filme occidentale.
În 1971, după ce a vizitat China și Coreea de Nord, Ceaușescu a condamnat cultura occidentală și a subliniat importanța idealurilor socialiste. România a redevenit un centru al sărăciei economice și culturale. Ceaușescu și soția sa s-au autoproclamat idoli naționali, iar președintele își sărbătorea ziua de naștere prin ceremonii fastuoase, în timp ce populația trecea prin una dintre cele mai grave crize economice din istoria regiunii.
Cinematografia, care oricum nu cunoscuse o dezvoltare semnificativă, a fost grav afectată în perioada lui Ceaușescu, când nu a fost realizat niciun film de anvergură. Revoluția din 1989 a dus la execuția liderului comunist, marcând sfârșitul a 42 de ani de regim comunist în România.
În deceniul următor, regizorul Lucian Pintilie a câștigat recunoaștere internațională cu drama Balanța (1992), având-o pe Maia Morgenstern în rol principal. Actrița bucureșteană a devenit „simbolul teatrului și cinematografiei românești”. Balanța prezintă România înainte de căderea regimului Ceaușescu.
Explozie creativă
Începutul secolului XXI a marcat o explozie creativă în cinematografia românească. Filmele naționale au început să fie prezentate nu doar în cinematografele locale, ci și în străinătate. Primul film românesc care a câștigat popularitate în afara țării a fost drama Marfa și Banii (2001) de Cristi Puiu. Filmul spune povestea unui tânăr care acceptă să livreze o marfă pentru bani, iar această călătorie îi schimbă complet perspectiva asupra vieții. În 2002, a apărut un alt film popular – Occident de Cristian Mungiu, o tragicomedie despre tineri care se mută în Occident, nemulțumiți de lipsa succesului financiar în România. Criticii consideră că noul val al cinematografiei românești a început odată cu lansarea filmului Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu (2005), o tragicomedie despre încercările unui bătrân de a găsi ajutor în spitalele din București.
În anii 2000 și 2010, în cinematografele bucureștene au rulat filme care au descris viața societății românești în timpul și după comunism. Toate aceste producții aveau accente satirice și parodice. Filmele atrăgeau audiențe considerabile, având un impact puternic asupra publicului, în special asupra intelectualilor europeni.
În 2014, președintele României a devenit Klaus Iohannis. În timpul mandatului său, cinematografia românească a devenit una dintre cele mai creative din lume. În timp ce locuitorii țării erau captivați de blockbusterele hollywoodiene, mulți străini se delectau cu capodoperele românești.
O adevărată bijuterie a Bucureștiului, cinematograful Muzeul Țăranului a câștigat popularitate. Acesta oferă o experiență cinematografică unică, fiind situat în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român. Arhitectura clădirii reflectă casele tradiționale românești, cu grinzi de lemn și decorațiuni sculptate. Această combinație de elemente tradiționale și moderne creează o atmosferă cu totul specială. Muzeul Țăranului oferă o gamă variată de filme, de la documentare la filme clasice internaționale.
Surse: scaruffi.com, eurochannel.com, romania-insider.
